BOLILE ACUTE SI CRONICE

    Bolile se impart in doua clase mari: boli acute si boli cronice. Evolutia bolilor acute e, de regula, limitata si de scurta durata. In una dintre cele mai importante lucrari ale sale, „Organonul artei rationale de a vindeca”, Hahnemann le defineste ca fiind „procese mobide rapide ale fortei vitale perturbate in mod nefiresc, care au tendinta de a-si incheia evolutia mai incet sau mai rapid, dar intotdeauna intr-o perioada de timp moderata.”
    A doua categorie de boli o constituie cele cronice. Ele au o evolutie lenta, simptomele se instaleaza treptat, dar in final aceste boli actioneaza mult mai distructiv. „Forta vitala, a carei functie este de a apara sanatatea, va opune acestor boli (la inceputul si in timpul dezvoltarii lor) o rezistenta neputincioasa, neadecvata, nefiind capabila sa le alunge de una singura si trebuind sa suporte – fara putinta de a face ceva – raspandirea lor (a bolilor) si propria perturbare, din ce in ce mai accentuata, pana la limita, cand organismul este distrus.” Exprimarea lui Hahnemann, specifica timpului sau, desi relativ greoaie, descrie clar caracteristicile bolilor acute si cronice.
    Tratamentul bolilor acute nu era o problema dificila pentru Hahnemann. Era suficient sa gaseasca substanta care producea la un om sanatos simptome asemanatoare si vindecarea era rapida si completa. Mult mai greu era, insa, in cazul bolilor cronice. El a ajuns la concluzia ca homeopatul care are in fata un caz cronic este obligat sa lupte nu numai cu boala prezenta, ci sa aiba in vedere ca boala cronica este numai un fragment al unei dereglari initiale profunde. Aceasta dereglare profunda el a numit-o miasma. Chiar daca suna ciudat pentru noi, cei ce traim in secolul XXI, acest termen a fost adoptat inca de pe vremea lui Hahnemann si toti homeopatii il folosesc. Vom incerca mai departe sa il explicam pe scurt, pentru ca este important sa il intelegem cat mai bine.
    De-a lungul timpului, efortul oamenilor de a scapa de suferinta a dus mai degraba la o suprimare a bolilor (adica la inabusirea simptomelor cu pretul impingerii dezechilibrului catre zone mai profunde ale fiintei). Numai in cazul unor coincidente fericite se indica tratamentul corect. Pornind din cele mai vechi timpuri, putem vedea ca la inceput omenirea suferea mai mult de boli de piele. Se spune ca boala cea mai veche ar fi fost raia. Si daca studiem Vechiul Testament putem vedea ca atunci cand se refera la boli, sunt mentionate doar boli de piele. Aceasta inseamna ca in acele vremuri organismul era destul de puternic si putea retine dezechilibrul la exterior. Bolile initiale, suprimate, au creat prima miasma: psora. Aceasta a subminat sanatatea generatiilor succesive, caci asa cum a putut concluziona Hahnemann din studiul generatiilor de pacienti apartinand aceleiasi familii, miasmele sunt transmise ereditar. De-a lungul timpului s-au adaugat alte doua: sicoza si miasma sifilitica, derivate din gonoree si respectiv sifilis. Acestea sunt cele trei miasme principale pe care le-a depistat si descris Hahnemann la vremea aceea. Cu trecerea timpului, s-au mai adaugat inca doua: miasma tuberculinica si cea carcinozinica.
    Miasmele constituie starea “solului” pe care cresc bolile. Straturile succesive ale solului se formeaza in ani, zeci de ani si chiar mai mult. Se formeaza in generatii si generatii se hranesc din el. Ceea ce vedem acum este rezultatul succesiunii generatiilor. La fel se intampla si cu organismul care ne este dat. Bunicii si strabunicii nostri au cladit fundatia sanatatii noastre. Nu ne referim la bolile ereditare, care se pot vedea la suprafata, ci la ceva mult mai profund – tipul de reactie, fundamentul. Deci ele nu sunt boli, ci predispozitii la boli.

[ 1 ]  [ 2 ]   > >